Despre noi

You are here:

Footbal in the water, waterpolo sau polo pe apă este unul din cele mai vechi jocuri, primul pe care-l întâlnim în programul Olimpiadelor moderne. William Wilson este considerat părintele waterpolo-ului de cei mai mulți specialiști și cronicari ai timpului. Născut la Londra, din părinți scoțieni, în anul 1844. Nu există dovezi certe că Wilson ar fi făcut prea mult pentru dezvoltarea acestui sport. Oricum, ideea i-a aparținut. Ca membru al London Swimming Club, plictisit de monotonia antrenamentelor de inot si de acele ‘swimming exhibitions’, a apărut într-o bună zi cu o minge de fotbal pe care a aruncat-o in apă. Fiecare a început să înoate dupa minge, s-o prindă, s-o paseze altuia. Era ceva cu totul nou si joaca a prins repede. La 12 mai 1870, în cadrul unei reuniuni a London Swimming Club, s-a decis alcătuirea unui comitet pentru stabilirea unor reguli de joc. Au trebuit să treacă însă 4 ani pentru ca primul regulament să capete contur. În presa timpului, se comentează despre desfășurarea primului joc, după acest regulament, la Crystal Palace, din Londra. În următorii ani a mai aparut un joc similar numit water baseball cu echipe alcătuite din câte 3 jucatori, care nu a avut succes. Primul joc de polo pe apă, certificat cu documente precise, a avut loc în Anglia la Bournemonuth Premier Rowing Club în data de 14 iulie 1876. Ziarele din vremea respectivă titrau: Bournemouth Premier Rowing Club a organizat primul aquatic handball între două diguri, aflate la o distanță de 46 metri. Fiecare echipă a avut câte două bărci de fiecare parte, ancorate direct pe diguri. S-a jucat până când… mingea s-a spart și la sfârșit toți combatanții au părăsit apa într-o ținută decentă. A fost surprinzător pentru toată lumea că absolut toți jucătorii au ieșit din apă decent, cu dresurile intacte, deși întrecerea lor a fost destul de aspră, unii folosind adesea forța pentru scufundarea adversarului și recuperarea balonului. Au fost și câțiva jucători accidentați si pe loc a apărut ideea înlocuirii lor cu rezerve dinainte desemnate. Premiera s-a dovedit reușită, deoarece câteva zile mai târziu s-a organizat un nou meci. A fost ales un teren lung de 60 de yarzi și lat cam de 40 de yarzi, iar echipele au fost alcătuite din câte 11 jucători. Aceștia s-au asezat, de fiecare parte, pe un rând de bărci ce delimitau lungimea terenului de joc. Și la un semnal, cu toții (mai puțin portarii) au sărit în apă către noul balon (de această dată s-a folosit numai camera unei mingi de fotbal), plasat la mijlocul terenului. Ideea jocului era să înoți cât mai repede spre minge, să intri în posesia ei, s-o pasezi unui coechipier, evitând atacul adversarului, și sa te apropii de „poartă”. Acolo păzea „portarul”, pentru a te împiedica să plasezi balonul în barcă (sau pe dig). Puteai folosi chiar ambele mâini pentru a încerca înscrierea unui gol, dar nu de puține ori păzitorul porții sărea în apa pentru a preveni actiunea adversă.

Apar cele dintâi reguli

Totul a fost frumos până când s-a spart și noua minge. Oricum, jocul a prins repede, iar înotătorii și-au dat seama că, pentru moment cel puțin, el constituie cel mai bun divertisment. Mai mult însă, unii au și înteles că de la divertisment, la un joc în toată regula, nu mai este decât un pas. Și-au sporit eforturile pentru stabilirea unor reguli mai precise (către 1879), unanim acceptate de către toți participanții. Astfel s-a ajuns ca echipele să fie constituite din câte 7 jucători, iar de regulă se folosea o minge de fotbal. Un gol era considerat atunci când mingea era plasată (și nu aruncată) cu mâna pe un loc al bărcii, sau al digului, dinainte stabilit. Portarul stătea în spațiul rezervat, având dreptul să sară asupra adversarului, care se apropia cu mingea. Jucătorii nu aveau voie să atingă fundul cu picioarele, când mingea era în joc; în schimb le era permisă scufundarea adversarului care înota cu balonul, ca și înaintarea (cu mingea) către poarta adversă, pe sub apă. Acestui regulament i s-au adus an de an mici modificări, iar în 1884 el a fost recunoscut oficial de catre National Swimming Association, Anglia. Primele porți adevărate au fost confectionate prin 1887, în Scoția. Curios însă, portarilor le era permis să stea în apă, cât și în barcă sau pe dig, permițându-li-se intrarea în teren ori de câte ori era nevoie pentru oprirea acțiunii adverse. Pentru revizuirea regulilor în spiritul unei permanente dezvoltări și adresarea unui raport către Ligă s-a instituit în 1888 un comitet alcătuit din Arthur Sinclair (inițiatorul lui London Water Polo League), William Henrz, Terence Young și H.G. Hackett. Aceștia s-au orientat după meciul desfășurat în octombrie 1887 între West of Scotland și Clzde Seal Clubs, joc în care echipele au folosit tot câte 7 jucători, iar scufundarea adversarului era permisă. În schimb, au fost interzise statul în picioare pe fundul apei și atingerea mingii, simultan, cu ambele mâini. În același raport, comitetul a ținut cont și de regulamentul alcătuit de William Wilson – stabilit între timp la Glasgow – în 1887, pentru Aberdeen Club, care practică așa-zisul „aquatic football” . Concluziile extrase de comitetul celor patru au fost suficient de convingătoare și regulamentul a fost adoptat în unanimitate.

Primul campionat

Anul 1888 va intra în istorie prin organizarea primului campionat din lume, în Anglia. Ni se oferă și scorul celei dintâi finale Burton-Otter 3-0. La început s-au întrecut doar 4-5 echipe, datorită în special dificultăților de transport de la un oraș la altul. Midlands Club Burton, una dintre primele formații care a adoptat noul regulament a ieșit campioană în 1888, 1889 si 1891, cedând doar în 1890, în fata lui Hanlez. Din 1894 și până în 1901 înregistrăm supremația lui Manchester Osborne Club, care avea să reprezinte (și să câștige) Marea Britanie la primul turneu olimpic din 1900. Tot în 1888 ne sunt semnalate și alte jocuri oficiale. Cu prilejul inaugurării Victoria Baths, echipa gazdă a dispus de West of Scotland cu 2-0. La puțin timp dupa aceasta, la Paisley Baths, s-au întrecut într-un meci dublu West of Scotland și Paisley Clubs, victoriile cu 1-0 fiind împărțite. Alte câteva date merită a fi reținute de către iubitorii acestui sport. La Kensington Baths s-au aflat față în față o selecționată a Ligii scotiene și una a celei engleze. S-au jucat după regulile gazdelor, frenetic încurajate de mai multe sute de susținptori. Englezii, preocupați mai mult de … scufundarea adversarilor – jucătorii erau mult mai robuști decât partenerii de întrecere – nu au avut prea mare succes. Scoțienii în schimb, buni înotători, s-au concentrat mai mult asupra conducerii și pasării balonului: tehnica lor era net superioară și până la urmă au izbutit să câștige cu 4 – 0. Urmarea? Toti specialiștii de pe insulă și-au dat seama că stilul de joc al scoțienilor este superior și de aceea el a fost generalizat. Totodată s-a convenit și la stabilirea unui timp de joc efectiv – 20 de minute. Prin amabilitatea domnului P. Hassall, secretar al Amateur Swimming Association din Anglia, iată componența celor două formații aliniate la această dată istorică: Anglia: F. Browne (Burton on Trent) – portar, W.G. Carrey (Amateur) și H.F. Clark (Stroud Green) – fundași, J.F.Genders (Nautilus) – mijlocaș, J. Finnegan (Liverpool Sefton), W. Henry (Zephyr) și J.I. Mayger (Burton on Trent) – atacanți, ultimul fiind și căpitan al echipei; Scoția: C.W. Donald (Edinburgh University) – portar, G.S.Bryson (Dennistoun) și S.D. Cawood (Victoria) – fundași, A. Strauss (Southern) – mijlocaș și căpitan al echipei, J. Bissland (Leander), A. White (Victoria) și S. Capie (Dennistoun) – atacanți. Noul joc în apă a prins foarte repede în mediul studențesc. Cea dintâi competiție universitară datează din 1891. În acel an, la 16 octombrie, Oxford întrece pe Cambrige cu 4-1, la Crow Baths, în Kensington. Un an mai târziu, tot cei de la Oxford au obținut victoria cu 5-1. În schimb, atât în 1883, cât si în 1884, poloiștii de la Cambridge s-au revanșat: 2-1 si, respectiv, 4-2.

Jocul traversează oceanul

Waterpolo-ul avea să treacă la fel de repede și granițele insulei britanice, ajungând chiar peste ocean. John Robinson a fost cel care a organizat prima echipă în S.U.A., la Boston Athletic Association, în 1888. În Belgia s-a jucat pentru prima dată în 1888, în Austria si Germania în 1894, în Franța în 1897, iar în Italia în 1900. În Ungaria, tara care avea să creeze o adevarată școală a polo-ului în secolul următor, primele semne au apărut în 1887. Există însă date precise care certifică organizarea primului joc în 1889. M.U.E. a întâlnit pe W.A.C. din Viena, unde a pierdut cu 14-0. Suedezii și maltezii au început să practice acest sport – primii cu mai mult succes – tocmai în 1906. În fine, alte meciuri internaționale desfășurate în 1895: Anglia-Irlanda 12-1; Tara Galilor-Irlanda 3-2.

Sub semnul celor 5 cercuri olimpice

Debutul olimpic al waterpolo-ului e legat de ediția organizată în 1900, la Paris. În turneul desfășurat cu acel prilej s-au aliniat formații din Marea Britanie, Belgia și Franța, iar finala și-au disputat-o Osborne Swimming Club Manchester și Swimming et Water Polo Bruxelles. Barboșii de la Osborne – scrie presa vremii – au înotat ca niște draci. Erau mult mai robuști decât belgienii și pasau mingea cu îndemânare. Victoria lor cu 7-2 nu a surprins pe nimeni. Și la următoarele Olimpiade, exceptând-o pe cea din 1904, de la St. Louis (S.U.A.), englezii s-au impus net în turneele poloistilor. Ei au câștigat într-o manieră categorică la Londra (1908), Stockholm (1912) și Anvers (1920), impunându-se prin forța fizică, îndemânare în mânuirea balonului și o mare mobilitate prin înot. La St. Louis au fost prezente doar echipe de club din S.U.A., care practicau așa-zisul Softball Water Polo. Echipa Germaniei ar fi dorit să se prezinte la acest turneu, dar diriguitorii săi au renunțat în ultimul moment, dându-și seama că jucătorii lor nu cunoșteau regulile americanilor. Un pas uriaș în dezvoltarea acestui sport s-a făcut în 1911, când F.I.N.A. a impus obligativitatea regulilor anglo-scoțiene pentru toate țările afiliate. Regulamentul standard a avut imediat efectul înlăturării numeroaselor controverse. Cu toate acestea – afirma Bela Rajky într-una din numeroasele sale lucrări privind dezvoltarea jocului – nu toți arbitrii au reușit să găsească o interpretare uniformă a regulilor, creând adesea confuzii. Și situația a dăinuit până în 1929, când a fost creat International Water Polo Board (IWPC), o comisie alcatuită din patru britanici si tot atâția reprezentanți ai F.I.N.A. După un studiu în prealabil, acesta a tipărit un regulament de joc, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1930. Vechiului regulament îi fuseseră aduse corecturi și interpretări precise, toate în stimularea unui joc cât mai rapid și mai spectaculos. Câteva date interesante suplimentare la această succintă istorie a jocului le oferă James R. Smith, cel care după Olimpiada din 1936 a încercat cu succes să înlocuiască mingea de „fotbal în apă”, cu o minge din cauciuc sintetic. Din cartea sa Playing and coaching Water Polo mai aflăm:

  • Fritz Kniese a fost cel care a introdus noul joc în Germania, la Borussia Club, în 1894. Cele dintâi reguli au fost stipulate într-un regulament de către Fritz Drömer și Ulrich Baer, în 1898. Ele difereau serios de regulile britanice, iar în 1904, când s-a încercat adoptarea acestora din urmă, a existat o serioasă opoziție. Prima campioană – Germania 87 din Berlin, în 1912. Cluburile din această țară – ea nu era afiliată la F.I.N.A. – au continuat să joace după propriile lor reguli până în 1924. Echipele nu se aliniau pe linia porții, la începerea partidei, ci se așezau direct în teren, așteptând fluierul arbitrului. Cei doi căpitani trăgeau la sorți cine începe jocul. Din 1924 s-a trecut la adoptarea regulilor englezesti.
  • în Belgia, polo-ul a pătruns prin 1888. S-au constituit echipe la Bruxelles și la Anvers, experiența lor îmbogătindu-se în fiecare an prin contacte dese cu formațiile britanice. Prima campioană – Bruxelles Swimming Club, din 1904 pâna în 1908.
  • în Ungaria se poate vorbi de o activitate organizată abia dupa 1900. Cea dintâi campioană – Balaton Uszó Egylet în 1904 și 1905.
  • în Franța, cele mai cunoscute echipe din perioada pionieratului au fost Pupilles de Neptune de Lille, campioană în 1900 si 1901 și Libellule de Paris, campioană din 1902 pâna în 1904.
  • cea dintâi echipă alcatuită în S.U.A. (1888) de către John Robinson – Boston Athletic Association – practică un joc brutal, în care îmbrățisarile jucatorilor , „ținerile” (de mână sau de picior) erau permise. Acesta a și fost motivul pentru care echipa Germaniei a refuzat să se întreacă în 1904, la St. Louis, cu formațiile americane, retrăgându-se din turneul olimpic.

Cum si când a aparut jocul de polo la noi în tara? Destul de târziu, în comparatie cu alte tari din Europa Centrala, sau cu Vestul continentului nostru, cam pe la sfârsitul celui de al treilea deceniu. Mai întâi sub forma de amuzament (sau divertisment) al înotatorilor la încheierea antrenamentelor, sau a concursurilor. Se trageau doua porti în apa, imediat aparea o minge de piele, asemanatoare celei folosita de fotbalisti si echipele se constituiau pe loc. Pâna în 1931 – Federatia Româna de Natatie a fost constituita la 21 decembrie 1930 – nici nu poate fi vorba de o activitate organizata. Exista si astazi în Romania vechi specialisti care sustin ca la primul Campionat European de polo organizat în 1926, la Budapesta, ar fi fost prezenta si o selectionata a tarii noastre. Consultând toate documentele oficiale la premiera acestei competitii, nu am gasit confirmarea necesara. Abia în presa vremii din 1928 am putut întâlni o notita despre un prim joc oficial, care a opus selectionatele oraselor Oradea si Cluj si s-a încheiat nedecis: 3-3. Un an mai târziu, la Cluj, s-a desfasurat un prim meci între doua echipe de club: Universitatea-M.S.E. Tg. Mures 8-6. Iar în 1930, aceeasi formatie a studentilor clujeni spulbera pur si simplu – 12-1 (6-0) – o echipa bucuresteana a T.C.R. – ului. Bucuresti, Oradea, Cluj, Tg. Mures si Timisoara – acestea au fost orasele în care au aparut primele echipe de polo, alcatuite în marea majoritate din înotatori. În 1932, Universitatea Cluj a întâlnit-o din nou pe M.S.E. Tg. Mures, învingând-o cu 4-1. Un Almanah al sporturilor din 1933 ne aminteste desfasurarea Campionatelor nationale de natatie (înot, polo si sarituri) la Strandul Kiseleff (de la Sosea) din Bucuresti, în zilele de 3,4 si 5 septembrie. La polo, învingatoarei i-a fost atribuit un trofeu denumit „Cupa României”. În prima zi: M.S.E. Tg. Mures-P.T.T. Bucuresti 4-1 (3-1) si ILSA Timisoara-C.F.R. Bucuresti 6-1 (2-0). Surprinzator, în partida cu Sportul studentesc, universitarii clujeni nu s-au prezentat! În ziua urmatoare, a fost rândul celor de la Sportul studentesc sa forfaiteze în meciul cu poloistii mureseni. Asa ca finala a opus în ultima zi a competitiei pe M.S.E. Tg. Mures si pe ILSA. Timisorenii erau jucatori tehnici, dar mai lenti si nu s-au putut opune vigurosilor poloisti mureseni, învingatori cu 4-0 (2-0). La M.S.E. jucau pe atunci Szigyarto, Vancea, Schwartz, Henselman, Kovacs, Müller si Daroczi, pe care i-am putut întâlni si printre protagonistii curselor de înot, iar culorile ILSA-ei au fost aparate de Bader, Molnar, Chefer, Ravasz, Fischer, Lustig si Freund. Final s-a reeditat în anul urmator, succesul muresenilor (3-2) fiind obtinut la capatul unei lupte îndârjite.

  • Vasiliu Constantin
  • Paul Niculescu
  • Theodor Angelescu
  • Sarcady Arcadie
  • Henri Iacobini
  • Carol Corcec
  • Francisc Krisan
  • Iuliu Kapsa
  • Ioan Alexandresc
  • Vladimir Agarici
  • Nicolae Firoiu
  • Cornel Rusu
  • Victor Stefanescu
  • Viorel Rus
  • Liviu Raducanu
  • Anatolie Grintescu
  • Valentin Median
  • Alexandru Badita
  • Liviu Garofeanu
  • Marculescu Cornel
  • Dumitru Gheorghe
  • Zahan Aurel
  • Stanescu Adalbert
  • Chetan Petre
  • Zamfirescu Gheorghe
  • Plesca Virgil
  • Lisac Gelu
  • Ionescu Aurel
  • Georgescu Eugen
  • Popescu Dinu
  • Taranu Valeriu
  • Mustata Razvan
  • Spanu Doru
  • Szabo Alexandru
  • Simion Francisc
  • Popescu Dinu
  • Rus Viorel
  • Raducanu Liviu
  • Slavei Florin
  • Nastasiu Adrian
  • Novac Gruia
  • Rusu Cornel
  • Zamfirescu Gheorghe
  • Badita Alexandru
  • Costras Dorin
  • Gordan Cornel
  • Fejer Ioan
  • Garofeanu Liviu
  • Culineac Iosif
  • Marculescu Cornel
  • Blajec Gavril
  • Kroner Stefan
  • Schervan Adrian
  • Ionescu Eugen
  • Simion Mihai
  • Hagiu Vlad
  • Diaconu Sorin
  • Spanu Doru
  • Fisher Dan
  • Rusu Claudiu
  • Gaita George
  • Popescu Serban
  • Popa Ioan
  • Mihailescu Bogdan
  • Dan Cristian
  • Fratila Cornel
  • Lazar Radu
  • Iles Zoltan
  • Pantea Roberto
  • Rat Petru
  • Rada Mihai
  • Farcuta Emil
  • Stanescu Adalbert
  • Zehan Aurel
  • Iosim Octavian
  • Retscher Adrian
  • Stanescu Adalbert
  • Torok Gavril
  • Ardelean Florin
  • Weinreich Lazar
  • Lorincz Iuliu
  • Krisan Francisc
  • Kroner Stefan
  • Badita Alexandru
  • Szabo Alexandru
  • Grintescu Anatolie
  • Stefanescu Mircea
  • Marculescu Cornel
  • Novac Gruia
  • Fratila Cornel
  • Chetan Petre
  • Mihailescu Bogdan
  • Popa Ioan
  • Zamfirescu Gheorghe
  • Rusu Cornel
  • Sarkadi Arcadie
  • Rusu Claudiu
  • Iacobin Henri
  • Popescu Dinu
  • Lazar Radu
  • Taranu Valentin
  • Rus Viorel
  • Nastasiu Adrian
  • Francu Dan
  • Popescu Mihai
  • Bajenaru Badea
  • Muresan Pavel
  • Median Valentin
  • Slavei Florin
  • Tonch Wilhelm
  • Chirvasuta Constantin
  • Spanu Doru
  • Raducanu Liviu
  • Marinescu Alexandru
  • Slavei Ilie
  • Schervan Adrian
  • Olac Iuliu
  • Mustata Razvan
  • Teodor Florin
  • Ilie Gheorghe
  • Ionescu Eugen
  • Hagiu Vlad
  • Moiceanu Catalin
  • Popescu Serban
  • Simion Mihai
  • Gaita George
  • Gordan Cornel
  • Munteanu Adrian
  • Lisac George
  • Stemate Dinel
  • Geanta Gabriel
  • Duculet Virgil
  • Fulgeanu Nicolae
  • Rath Bogdan
  • Stefanescu Bogdan
  • Gavrus Calin
  • Toth Ferenc
  • Totolici Liviu
  • Ghita Constantin
  • Georgescu Aurel
  • Plesca Virgil
  • Balanov Ladislau
  • Ciobaniuc Doru
  • Bonca Florin
  • Angelescu Ionut
  • Giambasu Bogdan
  • Cazacu Mircea
  • Neagoe Dragos
  • Abrii Emil
  • Dinu Robert
  • Moldvai Istvan
  • Radu Catalin
  • Nistor Gheorghe
  • Orasteanu Eduard
  • Sanda Petru
  • Andrei Eduard
  • Boga Victor
  • Covaci Valentin
  • Badita Horatiu
  • Butnariu Bogdan
  • Juravle Ramses
  • Barabancea Cristian
  • Fulop Francisc
  • Pârâianu Catalin
  • Iosep Andrei
  • Fieresteanu Robert
  • Radu Cosmin
  • Musat Florin
  • Ceobanu Silviu
  • Radoi Iulian
  • Nenciu Bertini
  • Tudora Bogdan
  • Rusu Eduard
  • Giulgea Bogdan
  • Zehan Aurel