Despre

Footbal in the water, waterpolo sau polo pe apa este unul din cele mai vechi jocuri, primul pe care-l intilnim in programul Olimpiadelor moderne. William Wilson este considerat parintele waterpolo-ului de cei mai multi specialisti si cronicari ai timpului. Nascut la Londra, din parinti scotieni, in anul 1844. Nu exista dovezi certe ca Wilson ar fi facut prea mult pentru dezvoltarea acestui sport. Oricum, ideea i-a apartinut. Ca membru al London Swimming Club, plictisit de monotonia antrenamentelor de inot si de acele ‘swimming exhibitions’, a aparut intr-o buna zi cu o minge de fotbal pe care a aruncat-o in apa. Fiecare a inceput sa inoate dupa minge, s-o prinda, s-o paseze altuia. Era ceva cu totul nou si joaca a prins repede. La 12 mai 1870, in cadrul unei reuniuni a London Swimming Club, s-a decis alcatuirea unui comitet pentru stabilirea unor reguli de joc. Au trebuit sa treaca insa 4 ani pentru ca primul regulament se capete contur. In presa timpului, se comenteaza despre desfasurarea primului joc, dupa acest regulament, la Crystal Palace, din Londra. In urmatorii ani a mai aparut un joc similar numit water baseball cu echipe alcatuite din câte 3 jucatori, care nu a avut succes. Primul joc de polo pe apa, certificat cu documente precise, a avut loc in Anglia la Bournemonuth Premier Rowing Club in data de 14 iulie 1876. Ziarele din vremea respectiva titrau: Bournemouth Premier Rowing Club a organizat primul aquatic handball între doua diguri, aflate la o distanta de 46 metri. Fiecare echipa a avut cite doua barci de fiecare parte, ancorate direct pe diguri. S-a jucat pâna cind… mingea s-a spart si la sfârsit toti combatantii au parasit apa într-o tinuta decenta. A fost surprinzator pentru toata lumea ca absolut toti jucatorii au iesit din apa decent, cu dresurile intacte, desi întrecerea lor a fost destul de aspra, unii folosind adesea forta pentru scufundarea adversarului si recuperarea balonului. Au fost si câtiva jucatori accidentati si pe loc a aparut ideea înlocuirii lor cu rezerve dinainte desemnate. Premiera s-a dovedit reusita, deoarece câteva zile mai târziu s-a organizat un nou meci. A fost ales un teren lung de 60 de yarzi si lat cam de 40 de yarzi, iar echipele au fost alcatuite din câte 11 jucatori. Acestia s-au asezat, de fiecare parte, pe un rând de barci ce delimitau lungimea terenului de joc. Si la un semnal, cu totii (mai putin portarii) au sarit în apa catre noul balon (de aceasta data s-a folosit numai camera unei mingi de fotbal), plasat la mijlocul terenului. Ideea jocului era sa înoti cât mai repede spre minge, sa intri în posesia ei, s-o pasezi unui coechipier, evitând atacul adversarului, si sa te apropii de „poarta”. Acolo pazea „portarul”, pentru a te împiedica aa plasezi balonul în barca (sau pe dig). Puteai folosi chiar ambele mâini pentru a încerca înscrierea unui gol, dar nu de putine ori pazitorul portii sarea în apa pentru a preveni actiunea adversa.

Apar cele dintâi reguli

Totul a fost frumos pâna când s-a spart si noua minge. Oricum, jocul a prins repede, iar înotatorii si-au dat seama ca, pentru moment cel puntin, el constituie cel mai bun divertisment. Mai mult însa, unii au si înteles ca de la divertisment, la un joc în toata regula, nu mai este decât un pas. Si au sporit eforturile pentru stabilirea unor reguli mai precise (catre 1879), unanim acceptate de catre toti participantii. Astfel s-a ajuns ca echipele sa fie constituite din câte 7 jucatori, iar de regula se folosea o minge de fotbal. Un gol era considerat atunci când mingea era plasata (si nu aruncata) cu mâna pe un loc al barcii, sau al digului, dinainte stabilit. Portarul statea în spatiul rezervat, având dreptul sa sara asupra adversarului, care se apropia cu mingea. Jucatorii nu aveau voie sa atinga fundul cu picioarele, când mingea era în joc; în schimb le era permisa scufundarea adversarului care înota cu balonul, ca si înaintarea (cu mingea) catre poarta adversa, pe sub apa. Acestui regulament i s-au adus an de an mici modificari, iar în 1884 el a fost recunoscut oficial de catre National Swimming Association, Anglia. Primele porti adevarate au fost confectionate prin 1887, în Scotia. Curios însa, portarilor le era permis sa stea în apa, cât si în barca sau pe dig, permitându-li-se intrarea în teren ori de câte ori era nevoie pentru oprirea actiunii adverse. Pentru revizuirea regulilor în spiritul unei permanente dezvoltari si adresarea unui raport catre Liga s-a instituit în 1888 un comitet alcatuit din Arthur Sinclair (initiatorul lui London Water Polo League), William Henrz, Terence Young si H.G. Hackett. Acestia s-au orientat dupa meciul desfasurat în octombrie 1887 între West of Scotland si Clzde Seal Clubs, joc în care echipele au folosit tot câte 7 jucatori, iar scufundarea adversarului era permisa. În schimb, au fost interzise statul în picioare pe fundul apei si atingerea mingii, simultan, cu ambele mâini. În acelasi raport, comitetul a sinut cont si de regulamentul alcatuit de William Wilson – stabilit între timp la Glasgow – în 1887, pentru Aberdeen Club, care practica asa-zisul „aquatic football” . Concluziile extrase de comitetul celor patru au fost suficient de convingatoare si regulamentul a fost adoptat în unanimitate.

Primul campionat

Anul 1888 va intra în istorie prin organizarea primului campionat din lume, în Angalia. Ni se ofera si scorul celei dintâi finale Burton-Otter 3-0. La început s-au întrecut doar 4-5 echipe, datorita în special dificultatilor de transport de la un oras la altul. Midlands Club Burton, una dintre primele formatii care a adoptat noul regulament a iesit campioana în 1888, 1889 si 1891, cedând doar în 1890, în fata lui Hanlez. Din 1894 si pâna în 1901 înregistram suprematia lui Manchester Osborne Club, care avea sa reprezinte (si sa câstige) Marea Britanie la primul turneu olimpic din 1900. Tot în 1888 ne sunt semnalate si alte jocuri oficiale. Cu prilejul inaugurarii Victoria Baths, echipa gazda a dispus de West of Scotland cu 2-0. La putin timp dupa aceasta, La Paisley Baths, s-au întrecut într-un meci dublu West of Scotland si Paisley Clubs, victoriile cu 1-0 fiind împartite. Alte câteva date merita a fi retinute de catre iubitorii acestui sport. La Kensington Baths s-au aflat fata în fata o selectionata a Ligii scotiene si una a celei engleze. S-au jucat dupa regulile gazdelor, frenetic încurajate de mai multe sute de sustinatori. Englezii, preocupati mai mult de …. scufundarea adversarilor – jucatorii erau mult mai robusti decât partenerii de întrecere – nu au avut prea mare succes. Scotienii în schimb, buni înotatori s-au concentrat mai mult asupra conducerii si pasarii balonului: tehnica lor era net superioara si pâna la urma au izbutit sa câstige cu 4 – 0. Urmarea? Toti specialistii de pe insula si-au dat seama ca stilul de joc al scotienilor este superior si de aceea el a fost generalizat. Totodata s-a convenit si la stabilirea unui timp de joc efectiv – 20 minute. Prin amabilitatea domnului P. Hassall, secretar al Amateur Swimming Association din Anglia, iata componenta celor doua formatii aliniate la aceasta data istorica: Anglia: F. Browne (Burton on Trent) – portar, W.G. Carrey (Amateur) si H.F. Clark (Stroud Green) – fundasi, J.F.Genders (Nautilus) – mijlocas, J. Finnegan (Liverpool Sefton), W. Henry (Zephyr) si J.I. Mayger (Burton on Trent) – atacanti, ultimul fiind si capitan al echipei; Scotia: C.W. Donald (Edinburgh University) – portar, G.S.Bryson (Dennistoun) si S.D. Cawood (Victoria) – fundasi, A. Strauss (Southern) – mijlocas si capitan al echipei, J. Bissland (Leander), A. White (Victoria) si S. Capie (Dennistoun) – atacanti. Noul joc în apa a prins foarte repede în mediul studentesc. Cea dintâi competitie universitara dateaza din 1891. În acel an, la 16 octombrie, Oxford întrece pe Cambrige cu 4-1, la Crow Baths, în Kensington. Un an mai târziu, tot cei de la Oxford au obtinut victoria cu 5-1. În schimb, atât în 1883, cât si în 1884, poloistii de la Cambridge s-au revansat: 2-1 si, respectiv, 4-2.

Jocul traverseaza Oceanul

Waterpolo-ul avea sa treaca la fel de repede si granitele insulei britanice, ajungând chiar peste Ocean. John Robinson a fost cel care a organizat prima echipa în S.U.A., la Boston Athletic Association, în 1888. În Belgia s-a jucat pentru prima data în 1888, în Austria si Germania în 1894, în Franta în 1897, iar în Italia în 1900. În Ungaria, tara care avea sa creeze o adevarata scoala a polo-ului în secolul urmator, primele semne au aparut în 1887. Exista însa date precise care certifica organizarea primului joc în 1889. M.U.E. a întâlnit pe W.A.C. din Viena, în careia a pierdut cu 14-0. Suedezii si maltezii au început sa practice acest sport – primii cu mai mult succes – tocmai în 1906. În fine, alte meciuri internationale desfasurate în 1895: Anglia-Irlanda 12-1; Tara Galilor-Irlanda 3-2.

Sub semnul celor 5 cercuri olimpice

Debutul olimpic al waterpolo-ului e legat de editia organizata în 1900, la Paris. În turneul desfasurat cu acel prilej s-au aliniat formatii din Marea Britanie, Belgia si Franta, iar finala si-au disputat-o Osborne Swimming Club Manchester si Swimming et Water Polo Bruxelles. Barbosii de la Osborne – scrie presa vremii – au înotat ca niste draci. Erau mult mai robusti decât belgienii si pasau mingea cu îndemânare. Victoria lor cu 7-2 nu a surprins pe nimeni. Si la urmatoarele Olimpiade, exceptând-o pe cea din 1904, de la St. Louis (S.U.A.), englezii s-au impus net în turneele poloistilor. Ei au câstigat de o maniera categorica la Londra (1908), Stockholm (1912) si Anvers (1920), impunându-se prin forta fizica, îndemânare în mânuirea balonului si o mare mobilitate prin înot. La St. Louis au fost prezente doar echipe de club din S.U.A., care practicau asa-zisul Softball Water Polo. Echipa Germaniei ar fi dorit sa se prezinte la acest turneu, dar diriguitorii sai au renuntat în ultimul moment, dându-si seama ca jucatorii lor nu cunosteau regulile americanilor. Un pas urias în dezvoltarea acestui sport s-a facut în 1911, când F.I.N.A. a impus obligativitatea regulilor anglo-scotiene pentru toate tarile afiliate. Regulamentul standard a avut imediat efectul înlaturarii numeroaselor controverse. Cu toate acestea – afirma Bela Rajky într-una din numeroaselor sale lucrari privind dezvoltarea jocului – nu toti arbitrii au reusit sa gaseasca o interpretare uniforma a regulilor, creând adesea confuzii. Si situatia a dainuit pâna în 1929, când a fost creat International Water Polo Board (IWPC), o comisie alcatuita din patru britanici si tot atâtia reprezentanti ai F.I.N.A. Dupa un studiu în prealabil, acesta a tiparit un regulament de joc, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1930. Vechiul regulament îi fusesera aduse corecturi si interpretari precise, toate în stimularea unui joc cât mai rapid si mai spectaculos. Câteva date interesante suplimentare la aceasta succinta istorie a jocului le ofera James R. Smith, cel care dupa Olimpiada din 1936 a încecat cu succes sa înlocuiasca mingea de „fotbal în apa”, cu o minge din cauciuc sintetic. Din cartea sa Playing and coaching Water Polo mai aflam:

  • Fritz Kniese a fost cel care a introdus noul joc în Germania, la Borussia Club, în 1894. Cele dintâi reguli au fost stipulate într-un regulament de catre Fritz Drömer si Ulrich Baer, în 1898. Ele difereau serios de regulile britanice, iar în 1904, când s-a încercat adoptarea acestora din urma, a existat o serioasa opozitie. Prima campioana – Germania 87 din Berlin, în 1912. Cluburile din aceasta tara – ea nu era afiliata la F.I.N.A. – au continuat sa joace dupa propriile lor reguli pâna în 1924. Echipele nu se aliniau pe linia portii, la începerea partidei, ci se asezau direct în teren, asteptând fluierul arbitrului. Cei doi capitani trageau la sorti cine începe jocul. Din 1924 s-a trecut la adoptarea regulilor englezesti.
  • în Belgia, polo-ul a patruns prin 1888. S-au constituit echipe la Bruxelles si la Anvers, experienta lor îmbogatindu-se în fiecare an prin contacte dese cu formatiile britanice. Prima campioana – Bruxelles Swimming Club, din 1904 pâna în 1908.
  • în Ungaria se poate vorbi de o activitate organizata abia dupa 1900. Cea dintâi campioana – Balaton Uszó Egylet în 1904 si 1905.
  • în Franta,cele mai cunoscute echipe din perioada pionieratului au fost Pupilles de Neptune de Lille, campioana în 1900 si 1901 si Libellule de Paris, campioana din 1902 pâna în 1904.
  • cea dintâi echipa alcatuita în S.U.A. (1888) de catre John Robinson – Boston Athletic Association – practica un joc brutal, în care îmbratisarile jucatorilor , „tinerile” (de mâna sau de picior) erau permise. Acesta a si fost motivul pentru care echipa Germaniei a refuzat sa se întreaca în 1904, la St. Louis, cu formatiile americane, retragându-se din turneul olimpic.

Cum si când a aparut jocul de polo la noi în tara? Destul de târziu, în comparatie cu alte tari din Europa Centrala, sau cu Vestul continentului nostru, cam pe la sfârsitul celui de al treilea deceniu. Mai întâi sub forma de amuzament (sau divertisment) al înotatorilor la încheierea antrenamentelor, sau a concursurilor. Se trageau doua porti în apa, imediat aparea o minge de piele, asemanatoare celei folosita de fotbalisti si echipele se constituiau pe loc. Pâna în 1931 – Federatia Româna de Natatie a fost constituita la 21 decembrie 1930 – nici nu poate fi vorba de o activitate organizata. Exista si astazi în Romania vechi specialisti care sustin ca la primul Campionat European de polo organizat în 1926, la Budapesta, ar fi fost prezenta si o selectionata a tarii noastre. Consultând toate documentele oficiale la premiera acestei competitii, nu am gasit confirmarea necesara. Abia în presa vremii din 1928 am putut întâlni o notita despre un prim joc oficial, care a opus selectionatele oraselor Oradea si Cluj si s-a încheiat nedecis: 3-3. Un an mai târziu, la Cluj, s-a desfasurat un prim meci între doua echipe de club: Universitatea-M.S.E. Tg. Mures 8-6. Iar în 1930, aceeasi formatie a studentilor clujeni spulbera pur si simplu – 12-1 (6-0) – o echipa bucuresteana a T.C.R. – ului. Bucuresti, Oradea, Cluj, Tg. Mures si Timisoara – acestea au fost orasele în care au aparut primele echipe de polo, alcatuite în marea majoritate din înotatori. În 1932, Universitatea Cluj a întâlnit-o din nou pe M.S.E. Tg. Mures, învingând-o cu 4-1. Un Almanah al sporturilor din 1933 ne aminteste desfasurarea Campionatelor nationale de natatie (înot, polo si sarituri) la Strandul Kiseleff (de la Sosea) din Bucuresti, în zilele de 3,4 si 5 septembrie. La polo, învingatoarei i-a fost atribuit un trofeu denumit „Cupa României”. În prima zi: M.S.E. Tg. Mures-P.T.T. Bucuresti 4-1 (3-1) si ILSA Timisoara-C.F.R. Bucuresti 6-1 (2-0). Surprinzator, în partida cu Sportul studentesc, universitarii clujeni nu s-au prezentat! În ziua urmatoare, a fost rândul celor de la Sportul studentesc sa forfaiteze în meciul cu poloistii mureseni. Asa ca finala a opus în ultima zi a competitiei pe M.S.E. Tg. Mures si pe ILSA. Timisorenii erau jucatori tehnici, dar mai lenti si nu s-au putut opune vigurosilor poloisti mureseni, învingatori cu 4-0 (2-0). La M.S.E. jucau pe atunci Szigyarto, Vancea, Schwartz, Henselman, Kovacs, Müller si Daroczi, pe care i-am putut întâlni si printre protagonistii curselor de înot, iar culorile ILSA-ei au fost aparate de Bader, Molnar, Chefer, Ravasz, Fischer, Lustig si Freund. Final s-a reeditat în anul urmator, succesul muresenilor (3-2) fiind obtinut la capatul unei lupte îndârjite.

  • Vasiliu Constantin
  • Paul Niculescu
  • Theodor Angelescu
  • Sarcady Arcadie
  • Henri Iacobini
  • Carol Corcec
  • Francisc Krisan
  • Iuliu Kapsa
  • Ioan Alexandresc
  • Vladimir Agarici
  • Nicolae Firoiu
  • Cornel Rusu
  • Victor Stefanescu
  • Viorel Rus
  • Liviu Raducanu
  • Anatolie Grintescu
  • Valentin Median
  • Alexandru Badita
  • Liviu Garofeanu
  • Marculescu Cornel
  • Dumitru Gheorghe
  • Zahan Aurel
  • Stanescu Adalbert
  • Chetan Petre
  • Zamfirescu Gheorghe
  • Plesca Virgil
  • Lisac Gelu
  • Ionescu Aurel
  • Georgescu Eugen
  • Popescu Dinu
  • Taranu Valeriu
  • Mustata Razvan
  • Spanu Doru
  • Szabo Alexandru
  • Simion Francisc
  • Popescu Dinu
  • Rus Viorel
  • Raducanu Liviu
  • Slavei Florin
  • Nastasiu Adrian
  • Novac Gruia
  • Rusu Cornel
  • Zamfirescu Gheorghe
  • Badita Alexandru
  • Costras Dorin
  • Gordan Cornel
  • Fejer Ioan
  • Garofeanu Liviu
  • Culineac Iosif
  • Marculescu Cornel
  • Blajec Gavril
  • Kroner Stefan
  • Schervan Adrian
  • Ionescu Eugen
  • Simion Mihai
  • Hagiu Vlad
  • Diaconu Sorin
  • Spanu Doru
  • Fisher Dan
  • Rusu Claudiu
  • Gaita George
  • Popescu Serban
  • Popa Ioan
  • Mihailescu Bogdan
  • Dan Cristian
  • Fratila Cornel
  • Lazar Radu
  • Iles Zoltan
  • Pantea Roberto
  • Rat Petru
  • Rada Mihai
  • Farcuta Emil
  • Stanescu Adalbert
  • Zehan Aurel
  • Iosim Octavian
  • Retscher Adrian
  • Stanescu Adalbert
  • Torok Gavril
  • Ardelean Florin
  • Weinreich Lazar
  • Lorincz Iuliu
  • Krisan Francisc
  • Kroner Stefan
  • Badita Alexandru
  • Szabo Alexandru
  • Grintescu Anatolie
  • Stefanescu Mircea
  • Marculescu Cornel
  • Novac Gruia
  • Fratila Cornel
  • Chetan Petre
  • Mihailescu Bogdan
  • Popa Ioan
  • Zamfirescu Gheorghe
  • Rusu Cornel
  • Sarkadi Arcadie
  • Rusu Claudiu
  • Iacobin Henri
  • Popescu Dinu
  • Lazar Radu
  • Taranu Valentin
  • Rus Viorel
  • Nastasiu Adrian
  • Francu Dan
  • Popescu Mihai
  • Bajenaru Badea
  • Muresan Pavel
  • Median Valentin
  • Slavei Florin
  • Tonch Wilhelm
  • Chirvasuta Constantin
  • Spanu Doru
  • Raducanu Liviu
  • Marinescu Alexandru
  • Slavei Ilie
  • Schervan Adrian
  • Olac Iuliu
  • Mustata Razvan
  • Teodor Florin
  • Ilie Gheorghe
  • Ionescu Eugen
  • Hagiu Vlad
  • Moiceanu Catalin
  • Popescu Serban
  • Simion Mihai
  • Gaita George
  • Gordan Cornel
  • Munteanu Adrian
  • Lisac George
  • Stemate Dinel
  • Geanta Gabriel
  • Duculet Virgil
  • Fulgeanu Nicolae
  • Rath Bogdan
  • Stefanescu Bogdan
  • Gavrus Calin
  • Toth Ferenc
  • Totolici Liviu
  • Ghita Constantin
  • Georgescu Aurel
  • Plesca Virgil
  • Balanov Ladislau
  • Ciobaniuc Doru
  • Bonca Florin
  • Angelescu Ionut
  • Giambasu Bogdan
  • Cazacu Mircea
  • Neagoe Dragos
  • Abrii Emil
  • Dinu Robert
  • Moldvai Istvan
  • Radu Catalin
  • Nistor Gheorghe
  • Orasteanu Eduard
  • Sanda Petru
  • Andrei Eduard
  • Boga Victor
  • Covaci Valentin
  • Badita Horatiu
  • Butnariu Bogdan
  • Juravle Ramses
  • Barabancea Cristian
  • Fulop Francisc
  • Pârâianu Catalin
  • Iosep Andrei
  • Fieresteanu Robert
  • Radu Cosmin
  • Musat Florin
  • Ceobanu Silviu
  • Radoi Iulian
  • Nenciu Bertini
  • Tudora Bogdan
  • Rusu Eduard
  • Giulgea Bogdan
  • Zehan Aurel